Canyoningul

Canyoningul sau parcurgarea de canioane este un sport relativ recent în România. Primele actiuni de acest gen au fost semnalate în anii 1992 – 1993, dar destul de slabe sunt informatiile ce au ajuns la noi. Originile acestui sport se afla undeva în Franta si se pierd în negura anilor ’79. O adevarata înflorire are loc aici începând cu anii ’80 – ’81, iar din anul 1997 i se acorda canyoning-ului o Comisie în cadrul Federatiei Franceze de Speologie.

În România, dupa anumite contactele avute cu francezi practicanti ai acestei activitati, în 1994 s-a hotarât formarea unei Comisii de Coborâri Canioane în cadrul Federatiei Române de Speologie, care apoi s-a transformat apoi, în Departament.

Amploarea pe care a luat-o canyoningul îm ultimii ani în România, a dus, inevitabil la crearea unui cadru legal de functionare a acestui sport, care s-a finalizat cu înfiintarea Asociatiei Române de Canyoning, în anul 2007.

Actiunile organizate de Asociatia Româna de Canyoning sunt dezvoltate pe 3 directii: scoala, competitii si expeditii. Directia Scoala ofera celor interesati de initiere sau perfectionare în aceasta activitate cadrele specializate si suportul logistic de instruire. Stagiile organizate sunt: stagii tehnice (pentru echipier si sef de echipa), stagii de formare si atestare de cadre (pentru initiatori, monitori si instructori) si stagii de formare si atestare de ghizi. Directia Competitii îsi propune dezvoltarea si popularizarea acestei activitati, precum si ierarhizarea sportivilor si stimularea acestora prin acordarea de diplome si premii. Prin Directia Expeditii, amatorii acestui sport au posibilitatea participarii la actiuni de explorare si vizitarea unor canioane inedite din afara tarii.

Pentru a practica canyoning-ul avem nevoie mai întâi de un cadru natural adecvat. Canioanele sunt un mediu unic. Ele se prezinta ca niste despicaturi adânci formate prin actiunea de erodare a apei în calcar, sau în functie de ambianta geologica si morfologica, pot fi simple vai, ravene, chei, albii profunde strabatute de pâraie sau râuri. Pasajul rezultat este ceva rece, întunecos, modelat în stânci înalte, de multe ori de doar câtva metri latime.

Coborârea de canioane este de fapt parcurgerea acestora pe firul apei, în jos, spre capatul canionului, deci într-un singur sens. Suna cam simplu dar pot interveni multe dificultati care pot fi înselatoare. Astfel, în parcurgerea unui canion se pot întâlni cascade ce trebuiesc coborâte pe coarda, marmite unde trebuie înotat, saritori care se catara, curenti repezi care se trec cu tiroliene, bazine în care se sare, la care putem adauga pasaje de pestera sau înot în apnee. Rezulta un sport care aduna împreuna elemente de catarare, speologie, înot, totul dus la extrem.

Pentru o parcurgere de canioane în conditii de siguranta, la pregatirea turei trebuie cautate informatii despre:

• parcursul canionului (marsul de apropiere si retur, nivel de dificultate tehnica, denivelare, angajament fizic, nivelul apei);

• eventualele iesiri din parcus, rute de acces suplimentare; • debitul de apa dependent de situarea geografica, altitudine, bazin deversant, geomorfologie;

• situatia climaterica (temperatura, precipitatii, anotimp, topirea zapezilor, etc.);

• serviciul de salvare local (salvaspeo, salvamont, politie, salvare, pompieri);

• regularizari artificiale a debitelor cursurilor de apa (baraje artificiale pe curs) si pericolul viiturilor datorate în acest caz cresterii imprevizibile a debitului.

Prevenirea unei terte persoane despre itinerarul ales si ora posibila de întoarcere, poate fi utila în anumite situatii. Pentru coborâre se foloseste o singura coarda de lungime egala cu dublul celei mai mari verticale din traseu. Aceasta coarda se recupereaza dupa fiecare coborâre, ceea ce face întoacerea practic imposibila. În general, canioanele sunt locuri reci, în unele trebuind sa cobori sau sa înoti prin apa, deci trebuie abordate în sezonul cald (primavara exista si pericolul viiturilor, iar apa din topirea zapezilor este extrem de rece). Combinezonul complet de neopren (cu cagula, sosete si manusi) este indispensabil unei ture de canion pentru ca el asigura o buna protectie termica, mecanica ( la salturi, socuri, tobogane) si flotabilitate. Trebuie evitate turele de canion pe timp de furtuna sau început de furtuna. Totul poate fi în ordine daca se cunoaste morfologia canionului cu punctele de retragere sau locurile de iesire din traseu, cât si zona adiacenta cu bazinul hidrografic de colectare. Totusi, daca ne surprinde o viitura în timpul parcurgerii unui canion ne vom adaposti la un nivel de siguranta.

Canioanele nu sunt atât de delicate ca pesterile de exemplu, dar pentru asta nu înseamna ca mediul lor nu necesita o buna protectie (minim de impact). De aceea, cei care practica acest sport trebuie sa respecte anumite reguli. Astfel, nu trebuie aduse nici o stricaciune canionului, dar nici drumului spre si de la canion.

În concluzie, canyoningul este o activitate extrem de atagatoare, în primul rând datorita frumusetii peisajelor, a varietatii lor si aparentei facilitati de practicare. Desi ar parea ca este mai putin periculos decât speologia si alpinismul, dificultatile pot varia si poate creste în functie de debitul apei, ceea ce impune o mare capacitate de adaptare si de improvizatie, combinata cu o buna cunoastere a mediului. Practicarea sa presupune o instruire prealabila pentru deprinderea tehnicilor specifice si reflexelor necesare.

Canioanele din România nu sunt foarte dificile, dar se pot transforma, în diferite conditii în functie de anotimp, precipitatii si morfologie, devenind obstacole majore mai ales pentru cei lipsiti de experienta.

Felix PAPIU